Oana Alexandra Cândea

Flăcările încep, încetul cu încetul, să topească din scut. Căldura era insuportabilă. Îl lăsă fără aer. Atunci şi-a închis ochii şi a ieşit de după scut ca să înfrunte focul. Să se joace cu el si să se ardă. Căldura îl lovi din nou mai tare, dar era ceva ciudat. Privi mai bine şi atunci a observat că focul nu îl atingea deloc, îi simţea energia, căldura, dar nu şi puterea. Îl simţea şi pe Cel Fără de Nume care a creat tot acest infern numai ca să îl distrugă pe el. Un simplu om, un judecat care a început să judece. Îşi ridică sabia, priveşte lungimea şi eleganţa sa. Parcă se închină în faţa ei aşa cum oamenii se închină în faţa magiei. Acum a început să înţeleagă că adevărul magiei era unul distant, un adevăr care te folosea pe post de pion. Dar care era adevărul lui? …

I-au luat totul. Acum e rândul lui să le ia minimul, un minim atât de important pentru ei. A strâns mai tare mânerul sabiei în mâini. După acele flăcări simţea frica. Frica şi spaima care erau degajate de trupul Celui Fără de Nume. Dacă focul nu îl poate arde, atunci focul este inutil. Se repezi ca un nebun în flăcări, instictiv întinzând vârful sabiei. Ştia că acolo zace cineva după teroarea pe care acel cineva o simţea. Zâmbea. Teroarea semăna foarte mult cu cea pe care o simte şi el. A simţit cum vârful a străpuns pieptul, a trecut de cutia toracică. Lovitura şi sabia au fost atât de puternice încât oasele erau şi zdrobite şi pătrunse. Sângele se scurgea pe lamă încet, focul se stingea şi el odată cu vinovatul propriei decăderi. Acum nu îi mai era teamă pentru că ştia mai mult decât i-a fost spus.

            Trupul căzu ca o cârpă pe podea. El stătea deasupra arogant privind şi gândind că mulţimea care l-a acuzat şi l-a judecat are energii puternice, dar trupuri fragile. Tocmai dependenţa lor de energie şi putere i-a făcut aşa de slabi. Privi în sus spre acoperişul spart de flăcări, văzu cerul cu luna care erau înconjurate de stele în timp ce acel zâmbet arogant se transformă într-un râs demonic. ( Cugetare proprie )