“Publicitatea este floarea vieţii contemporane: ea constituie o afirmare a optimismului şi a veseliei, bucură ochiul şi spiritul”

Blaise Cendrars

Şi aşa cum afirmă cel mai sus menţionat, originalitatea regizorului Casey Neistat în promovarea celor de la Nike sub deviza Make It Count mi-a încântat simţurile. O altfel de campanie decorată cu inspiraţional ce reuşeste să implice publicul în mesajul transmis. Deşi are o vechime de o săptămână, reprezintă startul perfect pentru această nouă temă.

Priviţi, savuraţi şi comentaţi!

http://www.youtube.com/watch?v=WxfZkMm3wcg

Prinsă într-o răceală ce se îndreaptă rapid spre groaznic şi respirând griul acestei zile de marţi (din cauza condiţiei mele de sănătate desigur) sper întru savurarea micuţei părţi ce întregeşte romanul Versetele Satanice ale celui menţionat mai sus.

Claritate, claritate, claritate cu orice preţ… Acest Shaitan nu era un înger căzut. Puteţi uita toate basmele alea cu fiul dimineţii. Nu era nici un fel de băiat bun, care a devenit rău, ci răul în stare pură. Adevărul e că nici nu era înger! … Shaitan reprezenta întunericul, iar Gibreel lumina… Gata, gata cu sentimentalismele: legaţi, încătuşaţi laolaltă, iubire. Caută şi distruge: la asta se reducea totul.

…Oh, oraşul cel mai alunecos şi mai diavolesc dintre toate! În care astfel de opoziţii categorice, imperative, se diluau într-o ploaie interminabilă de griuri. Câtă dreptate avusese, de exemplu, să respingă acele îndoieli satanico-biblice pe care le avusese – îndoieli legate de reticenţa lui Dumnezeu de a le permite locotenenţilor Săi să Îl dezaprobe, căci Shaitan nu era nici pe departe înger, astfel că nu existaseră nici un fel de disidenţi angelici pe care să îi reprime Divinitatea… şi acelea referitoare la fructul oprit şi presupusul refuz al lui Dumnezeu de a da posibilitatea creaţiilor sale de a face alegeri morale – căci nicăieri în întreaga Recitare acel Copac nu era numit copacul cunoașterii binelui și răului. Era pur și simplu un alt Copac! Când a ispitit cuplul edenic, Shaitan i-a spus doar “Copacul Nemuririi” – și, cum el era un mincinos, adevărul (descoperit prin inversiune) era că fructul oprit (nu s-a specificat că ar fi mărul) atârna de Copacul Morții, nici mai mult, nici mai puțin. Ucigașul sufletelor oamenilor! Ce mai rămânea acum din acel Dumnezeu care se temea de moralitate? Unde putea fi El găsit?

                               Salman Rushdie, Versetele Satanice

Cu fiecare plan luat în parte, reorganizat şi decorat cu un nou contur, nici blogul nu a reprezentat o excepţie, ci a fost aşezat sub termenul rebranding. O nouă înfăţişare pentru un nou început! 

I have wiped the slate clean,
No more reminders from the past.
Memories of what I have been,
Have vanished at long last.
I look forward to my future new,
Where all is territory strange.
Soon I will be among the few,
That plans their life at long range.
I see my life laid out at my feet,
New friends shall rally at my call.
They will be the first I will greet,
At this my welcoming ball.
Soon all memories will depart,
Of a past left well behind.
I will get off to a new start,
With the best of mankind.

George Bernard Shaw, A new Start

Acum să vă aud părerile despre acest mic retuş suferit de blogul meu!

P.S: Mulţumirile sunt îndreptate către Tudor Sîrb

O adeptă a noului, a originalului, mă transformasem într-o siluetă ştearsă a căror zile şi activităţi deveniseră rutină. Pierdusem frumuseţea dimineţii în favoarea reţelelor de socializare, seara se postula ca şi un deja-vu al începutului de zi. Ieşirile în oraş au căpătat un rezumat simplu fără vreo amprentă de amintiri dragi, amuzante sau chiar mai brute, dar care iţi rămân în cutiuţa cu vechituri suficient timp pentru a mai putea fi degustate şi cu alte ocazii la topicul aducerilor aminte. Lista, desigur, poate continua, însă ceea ce este important şi, probabil, destul de vizibil este faptul că m-am rupt de acest mediu pentru o anume perioadă.

Dispărută din online fiind, am redescoperit minunăţia offline-ului, am gustat din nou izolările în mirosul cărţilor, un tabiet cam neglijat în ultima perioadă şi care îmi oferea subtile iritări, întâlnirile la o cafea sau o bere cu persoanele dragi mie deveniseră încă o dată oaze de cunoştinţe şi schimb de idei. Agenda mea îmbrăţişa numeroase evadări de la agitaţia urbană, spontaneitate şi momente dedicate celeilalte părţi. În alte cuvinte, nişte săptămâni parfumate cu multe memorii frumoase şi o dulce revigorare.

Deşi din toate direcţiile vuiesc voci care promovează idei despre cum ar trebui şi cum nu ar trebui să iţi manevrezi blogul personal, cuvinte care, recunosc, mă presau indirect la un moment dat, reacţii majoritar negative legate de pauze şi alte detalii, am decis că nu se merită să mă înec în toate aceste afirmaţii deoarece, gândindu-mă mult la aspectul discutat, am regăsit motivul principal pentru care am iniţiat acest pas - îmi place să scriu. Nu pentru câştiguri financiare, nu pentru renume, nu pentru campanii, ci pentru plăcerea mea personală. Un loc al meu unde să îmi înşir gândurile, bucuriile, temerile şi trăirile de zi cu zi. Fără rânduri despre frecvenţa postărilor, mare versus mic, abordare recomandată de unul sau de altul care la rândul ei înoată în experienţa personală a persoanei de la care vine, până la urmă experienţa unuia nu este şi a celuilalt, şi alte artificii. ( Fără nici o intenţie negativă, dar numărul postărilor în contextul acestui subiect a crescut în ultima vreme, un topic căruia îi este dedicat acest paragraf ). Cu bune, cu rele, iată că am revenit pe micul meu blog.

Însă mă întreb, voi nu aveţi momente când doriţi să evadaţi din tot acest Social?

Că viaţa omului este numai un vis, asta au crezut mulţi, şi gândul acesta a început să-mi dea târcoale şi mie. Când văd limitele în care sunt îngrădite forţele active şi cercetătoare ale omului; când văd că orice activitate are de scop să procure satisfacerea nevoilor, care, şi ele, la rândul lor, n-au alt scop decât să prelungească biata noastră existenţă, şi când văd că a trece cu vederea peste anumite puncte ale investigaţiei înseamnă numai resemnare visătoare şi că spiritul îşi zugrăveşte pereţii între care e închis cu figuri colorate şi privelişti luminoase… Toate acestea, Wilhelm, mă fac să amuţesc. Mă întorc în mine însumi şi găsesc o lume! Şi de data asta mai mult ca o presimţire şi ca o dorinţă obscură decât ca o reprezentare şi o forţă vie. Şi atunci totul în faţa mea se împăienjeneşte şi surâd visător mai departe.

Goethe, Suferinţele Tânărului Werther

sursa foto

Zâmbete timide aruncate pe furiş. Gesturi necontrolate ce acompaniau acele cuvinte legătoare de o primă conversaţie. Întâlniri accidentale dezvăluitoare de numeroasele lucruri comune ce, inconştient, clădeau bazele unei frumoase prietenii. Cafele, ţigări şi dezbateri literare devenite, încetul cu încetul, detalii rutinare din pagina poveştii noastre. Un rezumat al unei prietenii minunate ce s-a extins dincolo de regulile nescrise ale acestei legături.

Am sărit în interzis fără a pune sub semnul întrebării urmările, siluetele ce ne înconjurau mereu sau însăşi conştiinţa noastră. Am savurat clipe ce nu vor fi uitate, am creat o lume ce ne aparţinea doar nouă, ne-am răzvrătit împotriva sistemului şi ne celebram victoria împărţind o doză de bere în faţa scării. Dar cum totul are un început şi un sfârşit, nici noi nu am fost o excepţie. Am ajuns la capăt de drum, trebuia să retez acest capitol ce mi-a oferit culoare şi să merg pe cărarea ce mă aştepta. Mereu am ştiut că viaţa nu este uşoară iar decizile nici atât, aşa cum a rezultat şi această încheiere a fi.

Termenul de amici a rezultat să nu îşi găsească locul după ce finalul relaţiei s-a aşezat ca la el acasă, dramele devenite deja clasice s-au aşezat ca la ele acasă în agenda zilnică, părţi exterioare relaţiei nu au ezitat să îşi exprime părerea, iar poveşti care mai de care mai aberante guvernau cercurile celui rănit. Am acceptat rolul călăului în ideea de eliberare cât mai rapidă din tot acest bolnăvicios sperând la o calmare a apelor şi o posibilă continuitate a amiciţiei pe care am avut-o.

Linişte am avut, sentimentele rezidă în lăuntrul meu că totuşi vorbim de un trecut destul de larg ca şi perioadă de timp între noi doi, însă se pare că doar la suprafaţă. Spun asta deoarece, la cum îmi este norocul, mi s-a adus pe tavă o minunată veste despre El, pastile, alcool şi alte frumuseţi creatoare de dependenţă. Iar acum mă întreb cum ar trebui să mă simt?! Păi, cum altfel decât iritată, nervoasă şi cu poftă de bătaie. Înţeleg multe, dar să ajungi într-o astfel de groapă dintr-o simplă despărţire nu îmi demonstrează decât slăbiciunea unei persone. Nu pot nici compătimi pe cineva care a recurs la astfel de metode pentru a-şi publica sufletul îndoliat. Suferim, este normal, intrăm în depresii, ne închidem în casă, mai plângem că doar suntem oameni, mai ne scăldăm în nişte pahare, însă ne revenim şi mergem mai departe. Poate tot ce am spus mai sus denotă răutate din partea mea, dar cum ar trebui să fiu?! Oare ar trebui să mă simt responsabilă că acel cineva şi-a aruncat raţiunea la gunoi şi poartă cu el peste tot pancarta de victimă (nu de alta, dar observ că este la modă victimizarea)? Pentru că, sincer, nu mă simt. Voi cum aţi reacţiona într-o astfel de situaţie?

And, in parting from you now,

Thus much let me avow-

You are not wrong, who deem

That my days have been a dream;

Yet if hope has flown away

In a night, or in a day,

In a vision, or in none,

Is it therefore the less gone?

All that we see or seem

Is but a dream within a dream.

I stand amid the roar

Of a surf-tormented shore,

And I told within my hand

Grains of the golden sand-

How few! yet how they creep

Through my fingers to the deep,

While I weep- while i weep!

O God! can I not grasp

Them with a tighter claps?

O God! can I not save

One from the pitiless wave?

Is all we see or seem

But a dream within a dream?

                                              Edgar Allan Poe

Copil mic ce sunt în momentele colorate ale vieţii mele nu am rezistat tentaţiei de a scrie despre acest eveniment. Aşa că hai să vă povestesc puţin despre oportunitatea dezbătută aici.

Şcoala de Blog înglobează 4 workshop-uri pentru o clasă de 15 studenţi, un loc unde vei degusta lumea blogging-ului şi vei desprinde noţiunile elementare despre aceasta. Iar înainte să fugi cu gândul la teorie, află că Practica este cea care guvernează evenimentul. În alte cuvinte, vei face blogging atât la şcoală, cât şi acasă prin temele ce vor fi date la finalul fiecărui workshop în parte.

Sub aripa profesorilor Cristina Puţan, Corina Săftescu, Richie Marius Ilie, Dan Lucian Ştefancu şi Alex Albu, oameni cu ani de experienţă în blogging, comunicare şi online, vei învăţa cum să îţi concepi un blog, cum să te documentezi pentru un articol, cum să îţi promovezi blogul în online şi multe altele.

Aşa că dacă eşti student sau masterand în Timişoara te poţi înscrie până pe 14 Martie la adresa – http://scoaladeblog.ro/inscriere.

Este necesar să convingeţi organizatorii, în special prin motivarea de care daţi dovadă, că meritaţi să fiţi “bursier” al Şcolii de Blog. Aceasta este prima etapă, etapa completării formularului de participare ce include motivarea voastra. A doua etapă va consta într-o sesiune de interviuri în urma căreia 15 studenţi dintre cei înscrişi vor fi selectaţi pentru a participa la cursurile Şcolii de Blog. De asemenea în cazul în care profilul facultăţii voastre este compatibil cu tematica acestor workshop-uri, veţi putea primi şi adeverinţe de practică.  (Cristina Puţan)

Evenimentul, cu desfăşurare în 20-29 Martie 2012, este organizat de blogu.lu şi BCR, în parteneriat cu Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, cu susţinere PRBeta, Marele Ecran, Persoana 1, deceblog.net, DC Print Media şi a comunităţii bloggerilor din Timişoara.

Multă Baftă!

O piesă minunată ce a dezlănţuit o adevărată luptă între sentimentele expuse şi ascunse pe care persoana mea le poartă. Oricum, fără a mă pierde în detalii, vă ofer în dar aceste ritmuri nebun de frumoase.

http://www.youtube.com/watch?v=gRLv6zvyE48

The beauty of a woman
isn’t in the clothes she wears,
The figure that she carries,
or the way she combs her hair.

The beauty of a woman
must be seen from in her eyes;
Because that’s the doorway to her heart,
the place where love resides.

The beauty of a woman
isn’t in a facial mole;
But true beauty in a woman,
is reflected by her soul.

It’s the caring that she cares to give,
the passion that she shows;
And the beauty of a woman
with passing years only grows.

Maya Angelou

sursa foto